”Trăiește-ți visul și nu te trezi niciodată!”

Acestea erau cuvintele pe care obișnuiam să mi le spun de fiecare dată când eram într-o situație dificilă sau când eram pe cale să renunț la ceea ce visam sau îmi doream de foarte mult timp. Aceste cuvinte îmi zboară și acum prin minte. ”Visele sunt ca stelele. Nu le vei putea atinge niciodată, însă, dacă le urmărești, îți vor arăta destinul.” Acest motto mă determina să nu renunț niciodată, mă motiva și mă ajuta să înaintez în orice situație. Mă simțeam astfel ca un munte ce nu putea fi clintit nici de cea mai puternică furtună, nici de cel mai mare val. Puteam să pătrund cu mintea în cele mai adânci colțuri de lume.
​
Pur și simplu mă transpuneam în mediul în care totul era așa cum îmi doream eu. Oricine îmi auzea convingerile îmi spunea că sunt mult prea visătoare, poate chiar ”cu capul în nori”, îmi spunea că viața este pentru mine doar o metaforă a existenței, o filă dintr-o carte pe care o recitesc de ani și ani și de care nu mă dezlipesc nici în timpul somnului.

Da, așa sunt văzută de cei din jurul meu. Dar oare mă cunosc ei într-atât de bine încât să mă considere o ”supusă a lui Morfeu”? Dacă am încredere că visele mi se vor îndeplini, zbor atât de înalt în abstractizarea lumii în care trăim? Sau poate că lumea vorbește? Da. Critică. Și atât? Doar prietenii te pot înțelege în aceste situații. Dar nu ”prietenii”, ci aceia care citesc în ochii tăi ce se petrece în sufletul tău ca și cum ar citi pentru a o mia oară un articol din revista lor preferată.

Dar dacă, dintr-o dată, acei prieten dispar..



Pășesc alene pe străzile cartierului în care m-am mutat de curând. Cerul este acoperit de nori alb-cenușii care cern; cern o ploaie măruntă, rece. Stropi ușori de ploaie se preling pe geamurile întunecate ale caselor, în timp ce streșinile cântă suav, ca o orchestră simfonică, în armonie cu liniștea deplină din jur. Ploaia se prelinge pe părul meu șaten-roșcat,  în melancolia acestei zile de primăvară, lăsând loc valurilor de gânduri să îmi inunde mintea. Merg cu capul plecat, urmărindu-mi pașii cu privirea. Nu sunt sigură încotro mă îndrept. Picioarele sunt stăpânele mele acum, dar nici ele nu știu unde să mă poarte. Aș merge acasă, însă acolo nu am nimic.. Doar câteva romane polițiste ale Agathei Christie, niște romane ale lui Charles Dickens pe care le știu pe dinafară, câteva foi albe și două-trei creioane negre. Aș vizita pe cineva, dar nu am pe cine. Sunt doar eu, în acest oraș de care nu am auzit niciodată, în acest oraș în care m-am mutat doar de dragul familiei mele. Casele se înșiră monoton de o parte și de alta a străzii cenușii. Nimic și nimeni nu seamănă cu fostul meu oraș. Oamenii par prietenoși, deși abia le pot zări fețele ascunse de ploaie sub umbrele sumbre sau prea colorate.



Copii zglobii ieșeau pe poarta grădiniței din apropiere. Umblând prin ploaie, aceștia mă arată cu degetul și se uită la mine plini de curiozitate, punând întrebări părinților lor. Eu le zâmbesc. Fețele lor mirate și întrebătoare îmi amintesc de mine, când eram de vârsta lor.



Astfel se ivesc momentele în care memoriile te copleșesc, momente în care te îndoiești de propria identitate. Ce ai fost și ce ai ajuns? Când aceste întrebări își găsesc răspunsuri potrivite poți reflecta asupra propriei personalități. Însă până la acele răspunsuri este un drum lung de străbătut. Din propria experiență am reținut că fiecare zi ne învață ceva nou. Niciodată nu vom reuși să înțelegem pe deplin semnificațiile și rosturile întrebărilor pe care dorim să le clarificăm. Mereu se ivește ceva nou, ceva care completează ceea ce știam deja, ceva care confirmă că suntem incompleți ca ființe și că mai sunt multe lucruri care nu le stăpânim.De aici se ivesc alte întrebări. Asemeni unei ramuri care a înmugurit prima dată viața ne oferă mai multe căi de cunoaștere.
​
Încercăm cu toții, ca adolescenți, să stăpânim cât mai bine altoiul, astfel încât să nu ne modificăm felul de a fi doar pentru a afla continuarea ”poveștii”. Însă această încercare nu ne determină decât să râvnim mai mult spre perfecțiunea personalității. Încercând să ne stăpânim ne impunem, de fapt, limite, iar limitele marchează încetarea împlinirii scopului nostru. De altfel, doar prin înfrângerea limitelor vom putea descoperi cine suntem cu adevărat.

​

Suntem ceea ce Universul vrea să fim? Sau suntem ceea ce ne impunem?