Iubirea înseamnă frumusețea dorinței sincere de a dărui necondiționat. Lewis Caroll compară iubirea dintre doi oameni cu o vioară și un arcuș. În mâinile unui interpret talentat cele două produc  un sunet minunat pe care omul, ca ființă aparținând universului contingental nu și-l poate închipui atunci când vede arcușul și vioara separat. În același fel, atunci când oamenii percep iubirea pornind de la a dărui, frumuseți și armonii ascunse se răsfrâng în momentul in care cei doi se află împreună, frumuseți pe care cu greu condiția umană le-ar putea descoperi odată ce le percepe separat. Deși cunoaște o mare mobilitate atât în timp cât și în spațiu, iubirea este strâns legată de conceptul de timp, acesta fiind intim corelat sentimentului propriei noastre existențe. Calitativ, aceasta reprezintă obiectul satisfacției fără niciun interes, iar cantitativ este universal valabilă și este în continuă transgresare.

​

Blaise Pascal a afirmat că “A iubi înseamnă căutarea jumătății din care ai făcut cândva parte”. Afirmația filosofului francez face trimitere directă asupra viziunii platoniciene referitoare la iubire și la mitul androginului. Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare ființa iubită, de a o sustrage realmente morții și degradării, de a o regenera definitiv în frumusețe. Această idee este imortalizată în dialogurile platoniciene ”Phaidros” și Banchetul”, ele punând într-o lumină aparte iubirea văzută prin prisma mitului androginului și cea văzută din perspectiva mitologiei grecești reprezentată de Eros, zeul iubirii.

​

În concepția lui Platon, iubirea este determinată de necesitatea pe care o simte o persoană de a fi completată de alta. Conform mitului androginului, la începuturi omul a fost compus din două părți: una bărbătească și alta femeiască, fiind o creatură perfectă, puternică. Simțindu-se amenințați, zeii l-au tăiat în două cu scopul de a înlătura perfecțiunea din planul contingental. Din acel moment, orice om încearcă să refacă acea uniune perfectă, căutându-și perechea pentru a atinge împlinirea deplină a sufletului în sfera contingentului. Ca o continuitate a mitului androginului, Platon evocă în dialogurile sale zeitatea, respectiv Eros. Acesta spunea despre Eros: ”cauta mereu frumosul și plăcutul, este brav, hotărât, pasionist”.

​

Acesta apare că principiu generator al lumii, fiind cel care amestecă lucrurile, luând naștere Cerul și Pământul. Erosul nu este însă doar o relație între oameni, nu este doar iubirea față de celălalt, ci mai mult de atât, este iubirea veșnică; este asociat binelui, întrucât iubirea este dorința de a dobândi binele pentru veșnicie. De asemenea, este asociată frumuseții, pentru că iubirea este zămislire întru frumusețe și nu se îndreaptă decât spre frumos. Cu ajutorul frumosului ea urcă treptele cunoașterii.

​

Acesta este sensul pe care l-au preluat în cele din urmă sfinții părinți, teologii și filosofii creștini. Iubirea este însăși esența, însumarea și împlinirea vieții creștine. Creștinismul duce la desăvârșirea curată reprezentată de însăși iubirea și la descoperirea faptului că ”Dumnezeu este iubire” precum a afirmat Apostolul Ioan.

​

Încercând o comparație între eros și agape, se poate constata că dacă erosul își are sorgintea în lipsurile și dorințele omului, agape își are izvorul în Însuși Dumnezeu, în Însăși ființa și hotărârea Lui liberă. Erosul reprezintă tensiunea omului către Dumnezeu, iar Agape este coborârea lui Dumnezeu către om. Cu toate aceste deosebiri, între eros și agape nu se anulează orice posibilitate de împreună-vietuire. Iubirea creștină a încreștinat sensul erosului platonic. În sânul creștinismului eros și agape sunt două forțe ce se condiționează reciproc. Prin creație, agape însăși sădește în inimă făpturii raționale tendința către Creator, erosul ca tânjire permanentă după izvorul bunătăților.

​

Acest fapt îl sesizează și Sfântul Grigore, care spune că ”erosul înflorește în agape și în dragostea aproapelui”. Iubirea de aproapele înseamnă a iubi pe toți până la unul, fără deosebire. Acesta este temeiul teologic al dragostei și însemnul iubirii creștine, fapt ce reiese și din afirmația făcută de Apostolul Pavel, respectiv ”Daca dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea este unicul sentiment puternic ce oferă plenitudine, întregire omului de origine efemeră.

Cunoscând o mobilitate în timp și spațiu, iubirea a avut o continuitate până în prezent, astfel încât majoritatea scriitorilor au evocat acest concept fundamental al existenței umane în operele lor. În mentalitatea arhaică, iubirea este considerată o mare forță și primul impact cu aceasta s-ar datora unei ființe supranaturale și reprezintă un proces de inițiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul zburătorului este, după cum afirmă Calinescu, ”personificarea invaziei instinctului”. În concepția criticilor, folcloriștilor și a etnologilor, zburătorul este un spirit rău, privit ca un zmeu sau demon ce apare în visul fetelor, chinuindu-le somnul. În privința prelucrării mitului în literatură, Călinescu a afirmat: ”Poezia română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forță implacabilă, fără vreo participare a constiintei”. Ca mărturisire stă poemul ”Calin (file de poveste)”.

​

În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există și zeul morții, Tanathos, iar iubirea și moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman. În operele literare destinul marilor îndrăgostiți stă sub semnul iubirii și al morții. Astfel, iubirea ca o tragedie devine un simbol, fiind imortalizată după moartea protagoniștilor ca în operele literare “Romeo și Julieta” de W. Shakespeare și “Tristan și Isolda”, veche legendă medievală.

​

Tema operei shakespeariene - ”Romeo și Julieta” - este iubirea interzisă prezentată prin intermediul mitului lui Eros și cel al androginului. Motivele literare ce stau la baza operei sunt ura, soarta, lumina, noaptea, femeia angelică, sărutul și ochiul. Motivul sărutului este de o importanță aparte, deoarece acesta reprezintă prima apropiere dintre cei doi tineri îndrăgostiți. Motivul luminii sugerează cunoașterea absolută prin iubire și reprezintă o metaforă a intensității sentimentului, căci puritatea nu diminuează forța arderii erotice. Iubirea din perspectivă shakespeariană înseamnă cunoaștere de sine, dar și deschidere spre necunoscutele universului, căci printr-o pasiune trăită rațional se ajunge la esență. Totodată aceasta este un arhetip, îmbrățișarea transformând carnea în duh, privirea deschizând misterioase ceruri, iar suferința fiind forța propulsoare spre înălțimi. Motivul nopții intermediază întâlnirea dintre cei doi și momentul propice pentru a da frâu liber sentimentelor puternice.



Iubirea dintre Tristan și Isolda ocupă un loc meritat în galeria marilor povești de iubire ale lumii, alături de Romeo și Julieta. Povestea dintre cei doi îndrăgostiți cântă forța eternă a iubirii, singura care dă legitimitate legăturii carnale. Iubirea dintre Tristan și Isolda reprezintă o dramă a iubirii nepieritoare, un mesaj ce dă naștere speranței, fiind însoțită de nebunie, de suferință, de tentația morții. Moartea reprezintă, în viziunea scriitorilor, combustia care înalță sufletul către un plan al perfecțiunii lipsit de legitățile contingentului, un plan în care singurele noțiuni cunoscute sunt binele și frumosul, realizându-se astfel simbioză dintre îndrăgostit și sinele său.

​

Scriitorii români au privit și tratat tema iubirii din diferite unghiuri, dând naștere astfel unei opere vaste. Mihai Eminescu este poetul care a abordat tema iubirii într-un mod aparte, scoțându-i în evidență atât părțile pozitive, cât și cele negative și după cum afirmă G.Calinescu ”opera literară a lui Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție și este o exponentă deplină cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”. În poezia sa de dragoste, Eminescu a fost influențat de trăirile sale sufletești, de experiențele sale. Astfel se remarcă mai multe etape în evoluția poeziei de iubire eminesciană, existența unei curbe de la elan pasionat la înfrângere. Iubirea este o temă inepuizabilă, prezentată de Pascal în opera sa - “Paradoxul iubirii” - dintr-o altă perspectivă, care le subsumează pe toate. Acesta pune într-o lumină aparte faptul că în iubire, orice om își dorește să fie unit prin posesiune, prin lege, prin apropierea continuă și vrând în același timp libertate. A fost nevoie de o întreagă revoluție a sentimentului, a percepțiilor de sine pentru ca sentimentul de iubire să cunoască evoluția la scară ontologică.

​

Lucian Blaga a afirmat că “Iubirea este al doilea surâs al tragediei noastre sau poate că totuși întâiul”. A iubi este însăși legea vieții. Este acțiunea sublimă pe care o poate realiza ființa umană într-un plan mărginit de timp și spațiu, un plan al concreteții. Iubirea poate să însoțească toate celelalte acte fundamentale ale vieții, aceasta constituind un arhetip.