Fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor. Identitatea creatoare dintre spiritul poetic și fantastic constă în una și aceeași capacitate de a stabili raporturi inedite între diferitele categorii de imagini. Emoția fantasticului, spre deosebire de a poeticului, exprimă o stare de confuzie, tulburare, mai precis de „criză”, cu nuanțe începând de la simpla neliniște la paradoxismul spaimei.
În opera lui Ion Creangă, ficțiunea se naște din realitate și crește fabulos. Valorile etice și estetice ale folclorului sunt comunicate în linii mari și dispuse într-un mod specific conștiinței sale artistice. Insistând asupra unor personaje ce conturează un tip de fantastic umanizat, autorul prezintă particularitățile viziunii sale asupra lumii și spațiului românesc.
Basmul desemnează opera epică ce dezvoltă ideea conflictului dintre bine și rău, încheiat de obicei cu victoria binelui, prin intermediul unor întâmplări și personaje fantastice. El este, alături de povestire sau legendă, una din cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate. Indiferent de tipul său, cult sau popular, basmul diferă de restul scrierilor fantastice prin faptul că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale și umanizate în același timp. George Călinescu afirmă în Estetica basmului că „basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, știință, etică, observație, morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oamenii, ci și anumite ființe himerice, animale [...]. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de a face cu un basm”. Miraculosul din basme poartă astfel numele de fabulos și reprezintă o ramură „previzibilă” a fantasticului, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt imprevizibile și se manifestă în realitatea cotidiană drept o continuare a ei.
Jocul antinomiilor real-ireal și trecerea subtilă de la stereotipurile folclorului la particularitățile basmului reprezintă esența operei. Nuanțele unice pe care le ia un text de acest gen, crearea concretă de teme și motive specific naționale contracarează cu monotonia evidentă a basmului, construind un argument general asupra originalității acestuia. Conturând comportamentul eroic la care este supus personajul principal, ce înfățișează prin lupta sa cu diferite creaturi monstruoase răsplătirea binelui și pedepsirea răului, basmul este caracterizat atât de natura protagonistului și a opozanților săi, cât și de actele sau faptele sale.
Poetizarea realității este creată prin alegorie, fabulos și miraculos, ce devin niște procedee de încifrare a planului real în universul operei. Demiurgia nu mai consideră un principiu în sfera construită de acestea, lumea feericului devenind o noțiune universal valabilă și acceptată.
Relația de complementaritate ce se stabilește între lumea reală și ireală constituie una din dominantele basmului fantastic. Acesta combină într-un amestec aparent firesc detaliile realiste cu fantasticul pur.
Basmul Ivan Turbincă tratează fuziunea până la indistinct dintre lumea reală și cea fabuloasă. Ivan circulă frecvent în spațiul real, în iad și în rai. Noutatea și originalitatea operei constă în tenta comică pe care scriitorul o conferă povestirii, miraculosul fiind la el „întors întotdeauna pe partea lui comică” (Al. Piru).
Ipostaza actantului prezintă motivul drumului ca act de cunoaștere experimentală, dar și ca un pretext pentru întâlnirile succesive ale eroului cu diferite alte personaje: „Apoi Dumnezeu pornește cu Sfântul Petru și, cât ici, cât cole ajung pe Ivan care-o ducea tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui”. Parcurgerea drumului ce presupune inițiere, devenire și transformare oferă o incursiune în civilizația rusă: „Amu cică era odată un rus pe care îl chema Ivan” și implicit în cea a slavilor. Aceștia erau adepții creștinismului, ce oferă întoarcerea la orizontul cunoașterii prin credință și revelație.
Motivele religioase sunt prezente și în ilustrarea locurilor aparent neobișnuite ca tărâmul celălalt. Raiul nu este descris cu minuțiozitate, în schimb iadul are o înfățișare de local, prevăzut cu tărăbi în care se joacă și se petrece. Petrecerea este împrejurarea în care personajul principal alege să se afle: „A! Harașo! Harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile”, distracția fiind un mod prin care protagonistul își anulează propriile bariere în planul teluric.
Prezentarea într-o manieră comică a fabulosului dovedește că singura posibilitate de scăpare a personajului Ivan de rău, reprezentat în principal de draci, este râsul. Numele acestei ființe înseamnă „şarpe mare”, dar sub influența creştinismului, i s-au transferat atributele diavolului. 
Devenind întruchiparea  răului  universal,  au apărut numeroase sinonime eufemistice populare în limba română, unde el se numeşte: necurat, iuda, cornea, tartor sau codea. Dracul, în mitologia populară românească, are multe însuşiri ale eroului civilizator şi poartă o amprentă a doctrinei iraniene.
Astfel, aceste făpturi sunt umanizate și individualizate în operă prin comportamentul lor, prin felul de a vorbi, prin psihicul lor, care nu se deosebește cu mult de cel al personajelor umane ale basmului. Se recunoaște astfel spațiul și timpul cărora le aparțin aceste personaje. Lumea fabuloasă creată de Creangă coboară într-un plan de existență care poate fi geografic și istoric determinat de lumea satului moldovenesc: Moartea îl amenință pe Ivan că îl va lăsa să trăiască veșnic, „cât zidul Goliei și Cetatea Neamțului”.
În concepția poporului român, reprezentarea zonală a dimensiunii noastre se poate defini pe verticală. Astfel se creează o împărțire a lumii în zone specifice prin însușirile și rostul lor.
Sus sunt conturate, pe fondul albastru al cerului, lucruri ce aparțin vieții, de la cele mai nesemnificative însemnări, până la cele mai complexe. Cerul poate fi privit în multiple feluri: cel văzut și cel nevăzut, cel natural și cel supranatural. Dincolo de bolta cerească există o altă lume, definită de oameni ca raiul. În sistemul de credințe al românilor există ideea că până în momentul în care va veni un sfârșit al lumii, când cerul se va deschide și va crea o punte între lumea reală și iluzorie, restricționată pentru om acum, există și momente intermediare. Acestea sunt conturate pe ideea unei accederi spre cunoașterea absolută prin comunicarea lumii pământene cu cea cerească.
Jos, în adâncurile pământului, se găsește iadul. Acesta este o dimensiune spațială a răului și întunericului, aflată în raport de antinomie cu raiul. Dacă acesta se află undeva dincolo de cerul natural, iadul este într-un spațiu fără legătură cu lumina. Loc prăpăstios, clădit pe o bază dezechilibrată, poziția lui în spațiul cosmic este bine determinată și delimitată ca un pol negativ al lumii. Conturând chiar și mai mult contrastul cu raiul, iadul se diferențiază prin forme contorsionate și nesigure.
Atât raiul, cât și iadul se pot încadra în clasificarea cu cel mai mare grad de generalizare a locurilor: loc bun, respectiv loc rău. Această perspectivă de a privi locul reprezintă, în viziunea folclorului, principala sursă de definire a locurilor bune și rele prin elemente permanente ce nu au naturi deosebite: primul este rodnic și aduce bine, în timp ce locul rău este nerodnic și aducător de rău. La aceste două categorii se adaugă locul ferit, ilustrat în text de Pământ și care este un spațiu bun, ce în general nu poate deveni rău.
Sensibilitatea sufletului omenesc la rău determină dominarea acestui tip de loc peste locul bun. Consecințele nefaste ale acestuia pot fi manifestate atât la nivel fizic, cât și psihic sau spiritual.
Cea mai frecventă cauză a producerii locului rău este jocul ielelor. În operă, ielele sunt reprezentate de dracii prezenți în camera dată de boier lui Ivan: „boierul acela avea o păreche de case, mai deoparte, în care se zice că locuia necuratul”. Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiții, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis. Se crede că aceste creaturi apar noaptea, la lumina lunii, în locuri retrase („o păreche de case, mai deoparte”) unde natura predomină, făcând o atmosferă de sărbătoare și strigând oamenii pentru a-i chema în jocul lor.
Se presupune că locul unde au jucat ielele e loc rău, care aduce urmări dăunătoare în viața omului. Spațiul unde s-au ivit acestea nu este însă „defectuos” doar pe pământ, ci și în atmosferă.
Așadar, în concepția poporului român, lumea poate fi gândită într-un plan vertical ce delimitează exact noțiunile de bine și rău, introducându-le în gândirea noastră, fie ca un motiv religios, materializat în rai și iad, fie ca un principiu al propriei vieți interioare, raportat la ordinea cosmică.
Moartea este personificată pe parcursul textului, conturând totuși o simbolistică bine definită a acestei teme. Dualitatea moarte-viață este unul din subiectele centrale ale mitologiei, filosofiei şi literaturii  tuturor popoarelor lumii. Este simbolul perisabilității vieții, dar şi al unui nou început, integrându-se în tematica şi simbolistica riturilor de trecere.
În societățile primitive, moartea nu era asociată unei personalități umane. Mai târziu, ea va fi asociată, în general, cu o divinitate a răului, haosului, întunericului. În Grecia este personificată în zeul Tanatos, care aparține generației zeilor vechi preolimpici. În creştinism, aceasta e o punte de trecere din viața pământească spre viața eternă.
Moartea se deplasează pe parcursul mai multor ani între rai și Pământ, îndeplinind poruncile lui Ivan: „ Dumnezeu a poroncit ca să mănănci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria! Moartea atunci pornește prin codri, supărată ca vai de ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile”. Deplasarea dintr-un loc în altul naște ideea de direcție. Aceasta este pentru conștiința umană o condiție a mișcării în spațiu, așa cum spațiul este o condiție a direcției.
Multitudinea de direcții oferite de un drum face ca varietatea cantitativă a spațiului să nu difere cu mult de calitatea acestuia. Astfel că, în accepțiunea folclorului românesc, direcția nu are un caracter abstract ci unul concret, ce nu ține neapărat de conținut cât ține de sens. Totuși, mult afectată pe parcursul parcurgerii drumului, gândirea devine un fenomen de calitate, amplificat și de finalitatea ei, ceea ce o face aproape sinonimă cu sensul căii începute.
În concluzie, contopind indisolubil fabulosul și folclorul, scriitorul Ion Creangă reușește să creeze în basmul Ivan Turbincă un fantastic umanizat, bazat pe credințele și convingerile poporului român cu privire la antinomia bine-rău și viață-moarte. Astfel se formează o operă completă și complexă ce reunește toate concepțiile definite de autor în creațiile sale.

​

Bibliografie:
1. Constantinescu Nicolae, Ion Creangă, Editura „Albatros”, 1983
2. Creangă Ion, Amintiri, povestiri, povești, Editura „Tineretului”, 1969
3. Creangă Ion, Opere vol. I, Editura „Minerva”, 1970
4. Marino Adrian, Dicționar de idei literare, Editura „Eminescu”, 1973